Cum este remunerat un administrator, conform Codului Civil

Participarea unei companii la viața economică se realizează prin intermediul deciziilor luate de administratori. La fundamentarea deciziilor, administratorul trebuie să aibă în vedere în primul rând interesul societății, dar trebuie să țină cont și de alte interese, precum interesele angajaților, clienților, furnizorilor, creditorilor. De asemenea, standardele moderne impun administratorilor să ia în calcul și interese precum cele ce țin de protecția mediului, de protecția comunităților locale.

Hotărârea asociaților de numire a administratorului are un puternic fundament economic. Asociații unei societăți au așteptarea că persoana desemnată pentru funcția de administrator va exploata în mod profitabil patrimoniul societății și că de la an la an îl va spori, aducându-le beneficii pentru capitalul investit.

Din perspectiva administratorului, acesta se oferă să pună la dispoziția asociaților capitalul său managerial și așteaptă o remunerație în schimbul oferirii serviciilor sale. Sunt rare situațiile în care o persoană acceptă să fie numită drept administrator și să nu fie remunerată pentru serviciul pe care îl prestează în favoarea companiei.
Pentru îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin, persoana numită drept administrator trebuie să depună numai o diligență rezonabilă, medie, apreciată în mod obiectiv, chiar dacă, în fapt, priceperea sa este peste cea medie. Dacă asociații doresc ca administratorul să acționeze cu o diligență mai ridicată în prestarea serviciilor, atunci cele două părți (asociații și administratorul) pot conveni acest lucru, însă aceasta înseamnă, în mod firesc și o așteptarea mai ridicată din partea administratorului în ceea ce privește cuantumul remunerației.

Cine decide remunerația? Cu titlu de regulă, adunarea generală este organul care decide cu privire la remunerația cuvenită administratorilor (1). În cazul anumitor societăți, precum cele active pe piețele financiare, Directiva 2014/65 UE privind piețele instrumentelor financiare cuprinde prevederi specifice privind politica de remunerare atât a conducerii societății, cât și a anumitor categorii de angajați.
Ce remedii are administratorul pentru situația în care adunarea generală nu fixează remunerația? Relația dintre societate și administrator este guvernată de regulile prevăzute în materia contractului de mandat și de normele speciale din Legea nr. 31/1990. Suplimentar, art. 209 alin. (3) din Codul Civil prevede, la rând său, că relația juridică dintre societate și administrator este supusă, prin analogie, regulilor mandatului.

O primă concluzie a aplicării regulilor de la mandat constă în faptul că oficiul de administrator al unei companii este considerat de lege – art. 2010 (1) din Codul Civil – ca fiind unul remunerat. Mandatul administratorului constă în aducerea la îndeplinirea a obiectului de activitate a societății și asta înseamnă acte de exercitare a unei activități profesionale. În aceste condiții, societatea trebuie fie să convină cu administratorul ca acesta să își presteze gratuit serviciile, ceea ce este puțin probabil, fie să stabilească remunerația acestuia. O a treia cale constând în tergiversarea sau în refuzul stabilirii remunerației nu este posibilă pentru companie.

A doua concluzie constă în oferirea posibilității administratorului de a se adresa instanței de judecată pentru a trece peste un eventual refuz al adunării generale în a stabili remunerația administratorului. Un litigiu privitor la stabilirea remunerației administratorului are o natură contractuală și poate fi soluționat fie de către instanțele de judecată sau poate fi convenit de părți, fie printr-o clauză compromisorie inclusă în contractul de management, fie printr-un compromis încheiat ulterior, ca litigiul să fie soluționat de către o instanță arbitrală. În această ultimă situație, părțile vor beneficia, în special, de caracterul confidențial al disputelor arbitrale și de avantajele flexibilității procedurii arbitrale.

Un prim remediu la îndemâna administratorului constă în dreptul de a cere instanței, de judecată sau arbitrale, să stabilească remunerația pe care societatea i-o datorează și să oblige societatea la plata sumei astfel stabilite. Codul nostru civil indică judecătorului sau arbitrului să stabilească remunerația potrivit legii, dacă există prevederi aplicabile, uzanțelor sau, în lipsa acestora, după valoarea serviciilor prestate. Oferirea unei liste de criterii pe care instanța le poate utiliza la stabilirea sumei cuvenite arată grija legiuitorului în a nu permite ca cineva să beneficieze de serviciile altei persoane, fără a oferi o contraprestație.
Un al doilea remediu constă în dreptul de a cere instanței să oblige compania să fixeze remunerația. După cum am precizat mai sus, în cazul mandatului remunerat, precum în cazul relației societate-administrator, adunarea generală este obligată să fixeze remunerația. Avantajul acestui remediu este dat de reducerea complexității disputei, administratorul nemaifiind nevoit să administreze probe cu privire la cuantumul remunerației. Judecătorul sau arbitrul, în cazul în care găsește pretenția administratorului ca fiind întemeiată, va pronunța o hotărâre prin care va ordona companiei să stabilească remunerația.

Faptul că judecătorul nu a stabilit cuantumul remunerației, ci doar a ordonat ca societatea să o stabilească remunerația, nu înseamnă că societate poate să refuze să se conformeze hotărârii judecătorești sau să stabilească o remunerație la un nivel derizoriu. Codul de procedură civilă prevede mecanisme pentru aducerea la îndeplinirea a unor hotărâri judecătorești prin care se instituie obligații ce implică faptul personal al persoanei obligate, iar Codul Civil conține, de asemenea, pârghiile necesare pentru situația în care compania ar fixa remunerația la un nivel derizoriu.

În concluzie, legislația noastră oferă mecanisme ca administratorul unei companii, de ale cărui decizii depinde viabilitatea economică a acesteia, să poată obțină o remunerație pentru serviciile sale manageriale.